Paradoxal sau nu, starea de normalitate a unui oraş e dată de nebunii lui. Ei sunt nişte repere la fel de importante precum statuile, parcurile, instituţiile publice ori istoria oraşului. Iar o comunitate fără repere nu este o comunitate, ci doar o masă, o mulţime, care, conjunctural, a ajuns să împartă acelaşi spaţiu.
Nebunii oraşului reprezintă una dintre acele referinţe în jurul căreia încep să se ţeasă poveştile, care îţi pot însenina ziua când îi întâlneşti pe stradă, ori te pot scoate din sărite atunci când devii obiectul atenţiei lor. Dar pe un nebun nu te poţi supăra. Deloc întâmplător, în religiile orientale, nebunii erau considerate persoane sfinte. Iar cel care a inventat instituţia "bufonului regelui" n-a fost un prost.
Din nou paradoxal, cei mai mulţi dintre noi nu ne-am dori să trăim precum nebunii, dar asta nu ne împiedică să nu fim invidioşi pe libertatea lor. Nebunii nu au responsabilităţi, dar nici obligaţii. De fapt, greşesc, au o singură şi mare obligaţie - să fie fericiţi! E o fericire izvorâtă din inconştienţă ori, poate, din însăşi natura nebuniei lor. O fericire intangibilă însă pentru oamenii "normali".
Până şi expresiile "e nebun!" ori "nu e normal!" ascund în spatele lor o mare doză de admiraţie. "Nebun" e acela care poate să facă lucruri pe care am dori la rândul nostru să le facem, pe care le-am putea face şi totuşi nu le facem, prea speriaţi şi închistaţi fiind în convenţiile la care ne raportăm.
În numele nebuniei s-ar putea înfiinţa un Ordin al Nebunilor, s-ar putea oferi distincţii, diplome şi grade. Dar asta ar fi împotriva esenţei nebuniei. Ar fi o convenţie, ori tocmai lipsa convenţiilor defineşte nebunia.
În ultimii ani, Clujul i-a pierdut pe câţiva dintre marii lui nebuni. Pe Miau, pe Lulu. Acum pe Generalul. Şi nimeni nu le-a luat locul. Acesta e un semn al începutului alienării unei comunităţi. Al transformării ei în masă. În mulţime. De aceea, înainte chiar de a căuta muncitori prin Ucraina, Turcia, Italia, Filipine, înainte chiar de a mai atrage noi investitori, Clujul are nevoie de nebuni. De unde îi importăm?
Nebunii oraşului reprezintă una dintre acele referinţe în jurul căreia încep să se ţeasă poveştile, care îţi pot însenina ziua când îi întâlneşti pe stradă, ori te pot scoate din sărite atunci când devii obiectul atenţiei lor. Dar pe un nebun nu te poţi supăra. Deloc întâmplător, în religiile orientale, nebunii erau considerate persoane sfinte. Iar cel care a inventat instituţia "bufonului regelui" n-a fost un prost.
Din nou paradoxal, cei mai mulţi dintre noi nu ne-am dori să trăim precum nebunii, dar asta nu ne împiedică să nu fim invidioşi pe libertatea lor. Nebunii nu au responsabilităţi, dar nici obligaţii. De fapt, greşesc, au o singură şi mare obligaţie - să fie fericiţi! E o fericire izvorâtă din inconştienţă ori, poate, din însăşi natura nebuniei lor. O fericire intangibilă însă pentru oamenii "normali".
Până şi expresiile "e nebun!" ori "nu e normal!" ascund în spatele lor o mare doză de admiraţie. "Nebun" e acela care poate să facă lucruri pe care am dori la rândul nostru să le facem, pe care le-am putea face şi totuşi nu le facem, prea speriaţi şi închistaţi fiind în convenţiile la care ne raportăm.
În numele nebuniei s-ar putea înfiinţa un Ordin al Nebunilor, s-ar putea oferi distincţii, diplome şi grade. Dar asta ar fi împotriva esenţei nebuniei. Ar fi o convenţie, ori tocmai lipsa convenţiilor defineşte nebunia.
În ultimii ani, Clujul i-a pierdut pe câţiva dintre marii lui nebuni. Pe Miau, pe Lulu. Acum pe Generalul. Şi nimeni nu le-a luat locul. Acesta e un semn al începutului alienării unei comunităţi. Al transformării ei în masă. În mulţime. De aceea, înainte chiar de a căuta muncitori prin Ucraina, Turcia, Italia, Filipine, înainte chiar de a mai atrage noi investitori, Clujul are nevoie de nebuni. De unde îi importăm?
No comments:
Post a Comment